joi, 1 august 2013

Trecerea ireversibila a timpului

Si uite... Inca un an...Ce repede trece timpul...Nu ma simt diferit fata de acum o saptamana, dar timpul se uita la mine pe deasupra ochelarilor sai in forma de semiluna si imi arunca o privire analizandu-ma din cap pana in picioare. Tot eu sunt... de ce nu ma recunosti? Sunt chiar asa de schimbata?

Intr-o singura zi am imbatranit un an... Toata lumea ma imbratiseaza si ma felicita. Ca de obicei, rememorarea amintirilor impreuna cu familia este un ritual important si nelipsit la aniversare. Parca fetita mica, imbracata intr-o rochie cu volanase din fotografie imi surade...  Cat de fericit si lipsita de griji pare. De ce sa-i patez zambetul cu "afacerile" prezentului. Nici nu are idee cat de departe a ajuns...

S-a plimbat pe coridorul vietii si a inceput sa deschida curajoasa toate usile apropiate. A continuat pana  s-a departat de inceputul calatoriei... Fiecare usa deschide cate o amintire. Privirea ei zglobie cauta jucaus noi aventuri. Oare ce va mai descoperi micuta maine? Se uita in treacat de-a lungul coridorului: nu ii poate zari sfarsitul...nu inca. E prea devreme pentru ca acest labirint sa fie restrans. Trebuie sa se simta libera, sa zboare deasupra realitatii, in lumea viselor; sa se avante in necunoscut.

Si ce daca se va impiedica de unele praguri inalte? Se va propti in manutele ei delicate si in genunchi pentru cateva secunde, apoi printr-un salt ca de broscuta, va fi dreapta precum la inceput. Palmutele ei rosii ii vor reaminti pentru o scurta durata de timp ca s-a intamplat un accident si s-a lovit. Apoi, pielea ei fina isi va recapata aspectul portelanat. Va rade in faza ciupiturii de durere si isi va continua calatoria. Va radia de bucurie la deschiderea fiecarei portite.

Asta este mica aventuriera: se uita la mine in oglinda. Imi zambeste din tot sufletul si apoi isi continua drumul. Am incredere in ea. Voi fi fericita pe masura ce se vor deschide usi si voi inainta.


Pentru mami si tati... Va multumesc pentru tot!


                                                                           Text: Cristea Maria Francesca